intr-adevar... sa cauti perfectiunea este ca si cum ai alerga inspre linia orizontului... cu cat crezi ca avansezi catre ea, cu atat mai mult se descopera alte perspective... intre timp, tot alergand, s-ar putea ca elanul de a o prinde sa creasca... ori sa scada... dar invariabil, gafaiala te doboara la un moment dat si o lasi balta (asta daca tu n'ai cazut deja intr-o balta)
si totusi... oare ce-i perfect in lumea asta? despre ce anume se poate spune ca se incadreaza... perfect?
in mod sigur, fiecare ochi isi priveste perfectiunea altfel iar filtrarea aceea poate da rezultate neasteptate. de cate ori nu ma mir teribil de unele alegeri ale oamenilor, alegeri care ma lasa masca! si pe care aceia le considera mai mult ca... perfecte :-s ori dimpotriva, nemultumirea cuiva cu o situatie nemaipomenit de buna iarasi contrariaza...
daca ar fi sa ma gandesc acum la orizontul perfectiunii.... as spune ca e ceva fara sens. asta pt ca nimeni nu poate sti clar cum arata si atunci riscul de a trece pe langa el e enorm! e importanta cautarea, asta-i drept, e important sa ai standarde, categoric... dar e si mai important sa ai ochii vii, sufletul deschis... mana libera... sa poti prinde din zbor sansa la perfectiune.
imi imaginez un camp inverzit, plin de papadii din acelea pufoase, pe care le sufli si zboara... un cer limpede, mult soare.... si un copil uimit de tot ceea ce vede. ia o papadie, i se pare perfecta, o rupe si se joaca apoi cu ea. la un moment dat, sufla iar puful isi ia zborul... copilul admira spectacolul minunat... prinde cu manutele cateva firicele, le mai sufla o data sa zboare si ele... rade fericit... si abia la un moment dat realizeaza ca a ramas in mana cu tulpina goala, saraca... si trista. nu-i nimic, alearga spre alta papadie, poate si mai perfecta decat prima... o ia din nou la zbor... si tot asa... campul este imens... peste tot sunt flori care il imbie... alearga in toate directiile... soarele il orbeste atunci cand ridica papadia perfecta... ochii i se umezesc, urmarind zborul...
fiecare isi face propriul joc in acest tablou. unii se opresc la prima papadie perfecta si o pastreaza cu mare-mare grija... altii alearga si alearga sa caute papadia perfecta si lasa in urma tulpini uscate si triste... mai sunt unii care doar incalcesc iarba si o dau la pamant, fara sa atinga vreo papadie, asta pt ca niciuna nu pare suficient de impresionanta.... apoi altii alearga intins inspre orizont, fara sa le pese de ce-i in jur, convinsi fiind ca acolo departe, iarba e mai verde si florile si mai frumoase. peste toti insa, soarele straluceste... dar depinde de fiecare in ce masura se lasa incalzit si orbit....
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu